Executarea silită pornită de contribuabil împotriva ANAF pentru rEstituirea taxei auto. Ce spune instanţa de judecată cu privire la eşalonarea pe 5 ani a obligaţiei de restituire a taxei auto când obligaţia de restituire în sarcina statului a fost dispusă prin hotărâre judecatorească definitivă?
Pentru a se pune la adăpost de executările silite ce puteau fi pornite de contribuabili împotriva ANAF pentru taxele de poluare încasate ilegal, statul român, a adoptat un act normativ prin care se prevede că acestea se restituie eșalonat în 5 ani.
Astfel, prin dispozițiile art. XV din OUG 8/2014 s-a instituit eșalonarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești (devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015), având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, pe parcursul a 5 ani calendaristici, calculați după trecerea a 45 de zile de la înregistrarea cererii de restituire, interval de timp în care, conform art. XV alin. ( 4) din actul normativ mai sus menționat, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
În cauză, reclamantul a obţinut în instanță o hotărâre judecătorească definitivă prin care Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice a fost obligată să restituie suma de 10.671 lei cu titlu de taxă pe emisiile poluante precum și dobanda calculată de la data plății și până la data restituirii efective.
Reclamantul a decis să înceapă executarea silită împotriva ANAF, fără a se supune reglementării abuzive prevăzute de OUG 8/2014. ANAF a formulat contestație la executare, susținând, între altele, că nu poate fi începută executarea silită cu ignorarea termenului impus de OUG 8/2014.
Judecătoria Sector 3, prin Hotărârea pronunțată a respins contestația la executare formulată și a contestat că executarea silită poate continua și nu încalcă dispozițiile legale menționate.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 2006 din 19.03.2015, pronunțată în Dosarul nr. xxxxx/3/2014 (f. 42-45), Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamantul A____ I__ și a obligat pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P______ BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE să restituie reclamantului suma de 10.671 lei cu titlu de taxă pe emisiile poluante precum și dobânda calculată de la data plății și până la data restituirii efective.
Sentința 2006 a ramas definitivă prin Decizia nr. 4147 din 14.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a prin respingerea recursului.
Întrucât debitoarea DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE nu a executat de bunăvoie obligațiile ce îi incumbau în baza titlului executoriu mai sus menționat creditorul a formulat cerere de executare silita împotriva acesteia, motiv pentru care a fost constituit dosarul de executare nr. 975/2017.
Prin încheierea pronunțată la data de 25.05.2017 de către Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. xxxx/300/2017 (f. 41), s-a dispus încuviințarea executării silite a debitoarei DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE, la cererea creditorului A____ I__, în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 2006 din 19.03.2015, pronunțată în Dosarul nr. xxxx/3/2014 de către Tribunalul București.
La data de 14.06.2017, executorul judecătoresc a emis încheierea prin care a stabilit cu titlu de cheltuieli de executare suma de 2.566,48 lei. La aceeași dată, executorul a emis și o încheiere de stabilire a dobânzii fiscale la suma totală de 7.687,39 lei (f. 39).
De asemenea, la aceeași dată, executorul judecătoresc a emis o somație prin care debitoarei i s-a pus în vedere să plătească suma de 20.924,87 lei, sumă compusă din 10.671 lei reprezentând debit, 7.687,39 lei, cu titlu de dobândă fiscală pentru perioada 10.07.2012 – 14.06.2017 și suma de 2.566,48 lei, reprezentând cheltuieli de executare.
Examinând motivele de contestație invocate în cauza dedusă judecății prin prisma situației de fapt mai sus reținute, instanța consideră că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ce privește susținerile contestatoarei potrivit cărora creditorul nu a formulat o cerere prin care să solicite punerea în executare a hotărârii judecătorești de care beneficia, instanța reține că declanșarea executării silite pentru valorificarea unor creanțe stabilite prin titluri executorii nu este condiționata de efectuarea unor formalități prealabile de către creditor precum solicitarea de executare a creanței invocată de debitor. Mai mult decât atât, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 622 alin. (1) Cod Procedură Civilă, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Or, atâta timp cât s-a formulat cerere de executare silită, în lipsa oricărei dovezi din care să reiasă că debitorul ar fi executat de bunăvoie obligația ce îi incumbă în baza titlului executoriu, starea de pasivitate a acestuia în executarea creanței se prezumă până la proba contrară, executarea creanței nefiind lăsată de lege la aprecierea debitorului.
De altfel, având în vedere și jurisprudența CEDO, instanța reține că debitoarei în calitate de instituție publică îi revine obligația de a îndeplini întocmai obligația ce îi incumbă în temeiul unei hotărâri judecătorești, fiind inoportun să solicite creditorului, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanța împotriva sa, să recurgă la procedura de executare silită –cauza Metaxas contra Greciei- și cu atât mai mult să condiționeze această executare de formularea unor cereri prealabile de valorificare a creanței.
Nici susținerile contestatoarei potrivit cărora prin dispozițiile art. 117 Cod Procedură Fiscală și prin OMFP nr. 1899/2014 se instituie o procedură specială, derogatorie de la procedura de executare silită reglementată de Codul de procedură civilă, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 622 Cod procedură Civilă, nu pot fi reținute.
Potrivit art. 622 alin. (2) Cod procedură civilă “în cazul în care un debitor nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.”
Pe cale de consecință, procedura executării silite reglementată de Codul de procedură civilă își gasește aplicabilitatea ori de câte ori printr-un alt act normativ nu se prevede o procedură de executare silită specială, derogatorie.
Ori, interpretând dispozițiile art. 117 alin. (1), lit. f) din Codul de Procedură Fiscală (...), precum și dispozițiile OMFP nr.1899/2014 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, instanța constată că aceste acte normative reglementează plata voluntară a sumelor reprezentând taxa de poluare, iar nu îndeplinirea obligației de plată prin executare silită, cum este cazul în speță, neinstituindu-se prin acestea o procedură de executare silită specială, derogatorie de la dreptul comun.
De altfel posibilitatea executării silite a unor astfel de creanțe este confirmată și de dispozițiile art. XV alin. (4) din OUG 8/2014 care fac vorbire de suspendarea de drept a executării silite declanșate în temeiul hotărârilor judecătorești având ca obiect restituirea taxei de poluare.
De asemenea, dispozițiile art. 13 din OUG 9/2013 de care contestatoarea s-a prevalat, potrivit cărora „Cheltuielile bănești stabilite de instanțele de judecată prin hotărâri definitive și irevocabile în sarcina statului, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de executarea silită, privind taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu, se suportă din sumele încasate, cu titlu de timbru, în conturile organului fiscal competent sau din bugetul Fondului pentru mediu, după caz”, nu instituie o procedură specială, derogatorie de la executarea silită a unor astfel de creanțe, instanța reținând că aceste dispoziții fac referire la fondurile din care se suportă sumele reprezentând contravaloarea taxei de poluare, iar nu la procedura specială de executare silită a unor astfel de creanțe.
De asemenea susținerile contestatoarei potrivit cărora executarea silită a fost declanșată împotriva sa cu nerespectarea dispozițiilor art. XV din OUG 8/2014, nu pot fi primite.
Interpretând dispozițiile art. XV din OUG 8/2014 instanța reține că prin acestea s-a instituit eșalonarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești (devenite executorii pană la data de 31 decembrie 2015), având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, pe parcursul a 5 ani calendaristici, calculați după trecerea a 45 de zile de la înregistrarea cererii de restituire, interval de timp în care, conform art XV alin. (4) din actul normativ mai sus menționat, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Conform art. 6 CEDO, aplicabil în cauză, în condițiile art. 20 din Constituția României, dreptul la un proces echitabil presupune inclusiv garantarea pentru partea care a câștigat procesul a posibilității de a pune în executare hotărârea pronunțată.
În cauza Șerban contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că ”executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța ce o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte din proces în sensul art. 6 din Convenție, iar administrația constituie un element al statului de drept. Daca administrația refuză să execute o hotărâre sau întârzie în executarea acesteia garanțiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul în fața instanțelor judecătorești îsi pierd orice rațiune de a fi”.
Mai mult, în Raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cauza Beis contra Greciei s-a precizat că ”simpla existență a unei imunități de executare silită a statului este de natură a încalca art. 6 CEDO. Dacă un stat se bucură de imunitate de executare silită, refuzul său de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil cât și dreptul de proprietate protejat de art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.
Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din momentul pronunțării hotărârii judecătorești debitoarea, ca instituție publică, avea obligația de a executa imediat și voluntar obligațiile ce îi incumbau. În aceste condiții, suspendarea de drept a executării silite, de care debitoarea, ca instituție publică, beneficiază înlătură garanția punerii în executare a hotărârii de care creditorul, ca parte care a câștigat procesul, beneficiază în virtutea dreptului la un proces echitabil recunoscut art. 6 din CEDO.
Dispozițiile art. XV alin. 4, din OUG 8/2014 favorizează instituțiile publice debitoare, deși acestea trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică debitoare, care nu poate invoca în favoarea sa suspendarea executării silite ca impediment al executării silite, dispozițiile legale în discuție reprezintă o veritabilă ingerință în dreptul la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 6 din CEDO, recunoscut creditorului inclusiv în faza de executare silită, motiv pentru care instanța urmează a face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 20, alin. (2) din Constituția României și să constate că dispozițiile legale mai sus menționate, fiind contrare art. 6 din CEDO nu își pot găsi aplicarea în cauza dedusă judecății, prioritate sub acest aspect având reglementările internaționale.
În ceea ce privește dispozițiile art. XV alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din OUG 8/2014 instanța reține că prin acestea s-a stabilit că “Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora. (2) Cererile de restituire ale contribuabililor prevăzuți la alin. (1) se soluționează, conform prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 45 de zile de la înregistrare, iar plata tranșelor anuale se efectuează conform graficului stabilit de Administrația Fondului pentru Mediu. (3) Termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data împlinirii termenului prevăzut la alin. (2)”
Așadar, realizarea integrală a creanței ar fi trebuit să aibă loc, dacă s-ar fi respectat calendarul de plăti stabilit potrivit actului normativ mai sus menționat , cel mai devreme în anul 2019.
Or, aplicabilitatea dispozițiilor art. XV alin. (1) din OUG 8/2014, în cauză, ar avea ca efect, în raport de data titlului executoriu – 26.03.2015 - o întârziere în valorificarea creanței de 5 ani.
Aceasta în condițiile în care creditorul, în temeiul unei hotărâri judecătorești, deține o creanță care constituie o valoare patrimonială, protejată de art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepurilor Omului.
Or, în cauza Katsuk împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, acest fapt reprezentând o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia.
Dată fiind contrarietatea existentă între dispozițiile art. XV alin. (1) din OUG 8/2014 și dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța urmează a face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 20, alin. (2) din Constituția României și să constate că dispozițiile art. 1, alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din OUG 8/2014 nu sunt concordante cu exigențele impuse de art.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu își pot găsi aplicarea în cauza dedusă judecății.
Pe cale de consecință, contestatoarei îi revine obligația în calitate de instituție publică să execute integral creanța ce ii incumbă în temeiul unei hotărâri judecătorești executorii, neputând invoca în favoarea sa nici suspendarea executării silite și nici eșalonarea pentru executarea creanței ce îi incumbă.
Astfel, prin dispozițiile art. XV din OUG 8/2014 s-a instituit eșalonarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești (devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015), având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, pe parcursul a 5 ani calendaristici, calculați după trecerea a 45 de zile de la înregistrarea cererii de restituire, interval de timp în care, conform art. XV alin. ( 4) din actul normativ mai sus menționat, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
În cauză, reclamantul a obţinut în instanță o hotărâre judecătorească definitivă prin care Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice a fost obligată să restituie suma de 10.671 lei cu titlu de taxă pe emisiile poluante precum și dobanda calculată de la data plății și până la data restituirii efective.
Reclamantul a decis să înceapă executarea silită împotriva ANAF, fără a se supune reglementării abuzive prevăzute de OUG 8/2014. ANAF a formulat contestație la executare, susținând, între altele, că nu poate fi începută executarea silită cu ignorarea termenului impus de OUG 8/2014.
Judecătoria Sector 3, prin Hotărârea pronunțată a respins contestația la executare formulată și a contestat că executarea silită poate continua și nu încalcă dispozițiile legale menționate.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 2006 din 19.03.2015, pronunțată în Dosarul nr. xxxxx/3/2014 (f. 42-45), Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamantul A____ I__ și a obligat pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P______ BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE să restituie reclamantului suma de 10.671 lei cu titlu de taxă pe emisiile poluante precum și dobânda calculată de la data plății și până la data restituirii efective.
Sentința 2006 a ramas definitivă prin Decizia nr. 4147 din 14.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a prin respingerea recursului.
Întrucât debitoarea DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE nu a executat de bunăvoie obligațiile ce îi incumbau în baza titlului executoriu mai sus menționat creditorul a formulat cerere de executare silita împotriva acesteia, motiv pentru care a fost constituit dosarul de executare nr. 975/2017.
Prin încheierea pronunțată la data de 25.05.2017 de către Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. xxxx/300/2017 (f. 41), s-a dispus încuviințarea executării silite a debitoarei DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE, la cererea creditorului A____ I__, în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 2006 din 19.03.2015, pronunțată în Dosarul nr. xxxx/3/2014 de către Tribunalul București.
La data de 14.06.2017, executorul judecătoresc a emis încheierea prin care a stabilit cu titlu de cheltuieli de executare suma de 2.566,48 lei. La aceeași dată, executorul a emis și o încheiere de stabilire a dobânzii fiscale la suma totală de 7.687,39 lei (f. 39).
De asemenea, la aceeași dată, executorul judecătoresc a emis o somație prin care debitoarei i s-a pus în vedere să plătească suma de 20.924,87 lei, sumă compusă din 10.671 lei reprezentând debit, 7.687,39 lei, cu titlu de dobândă fiscală pentru perioada 10.07.2012 – 14.06.2017 și suma de 2.566,48 lei, reprezentând cheltuieli de executare.
Examinând motivele de contestație invocate în cauza dedusă judecății prin prisma situației de fapt mai sus reținute, instanța consideră că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ce privește susținerile contestatoarei potrivit cărora creditorul nu a formulat o cerere prin care să solicite punerea în executare a hotărârii judecătorești de care beneficia, instanța reține că declanșarea executării silite pentru valorificarea unor creanțe stabilite prin titluri executorii nu este condiționata de efectuarea unor formalități prealabile de către creditor precum solicitarea de executare a creanței invocată de debitor. Mai mult decât atât, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 622 alin. (1) Cod Procedură Civilă, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Or, atâta timp cât s-a formulat cerere de executare silită, în lipsa oricărei dovezi din care să reiasă că debitorul ar fi executat de bunăvoie obligația ce îi incumbă în baza titlului executoriu, starea de pasivitate a acestuia în executarea creanței se prezumă până la proba contrară, executarea creanței nefiind lăsată de lege la aprecierea debitorului.
De altfel, având în vedere și jurisprudența CEDO, instanța reține că debitoarei în calitate de instituție publică îi revine obligația de a îndeplini întocmai obligația ce îi incumbă în temeiul unei hotărâri judecătorești, fiind inoportun să solicite creditorului, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanța împotriva sa, să recurgă la procedura de executare silită –cauza Metaxas contra Greciei- și cu atât mai mult să condiționeze această executare de formularea unor cereri prealabile de valorificare a creanței.
Nici susținerile contestatoarei potrivit cărora prin dispozițiile art. 117 Cod Procedură Fiscală și prin OMFP nr. 1899/2014 se instituie o procedură specială, derogatorie de la procedura de executare silită reglementată de Codul de procedură civilă, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 622 Cod procedură Civilă, nu pot fi reținute.
Potrivit art. 622 alin. (2) Cod procedură civilă “în cazul în care un debitor nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.”
Pe cale de consecință, procedura executării silite reglementată de Codul de procedură civilă își gasește aplicabilitatea ori de câte ori printr-un alt act normativ nu se prevede o procedură de executare silită specială, derogatorie.
Ori, interpretând dispozițiile art. 117 alin. (1), lit. f) din Codul de Procedură Fiscală (...), precum și dispozițiile OMFP nr.1899/2014 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, instanța constată că aceste acte normative reglementează plata voluntară a sumelor reprezentând taxa de poluare, iar nu îndeplinirea obligației de plată prin executare silită, cum este cazul în speță, neinstituindu-se prin acestea o procedură de executare silită specială, derogatorie de la dreptul comun.
De altfel posibilitatea executării silite a unor astfel de creanțe este confirmată și de dispozițiile art. XV alin. (4) din OUG 8/2014 care fac vorbire de suspendarea de drept a executării silite declanșate în temeiul hotărârilor judecătorești având ca obiect restituirea taxei de poluare.
De asemenea, dispozițiile art. 13 din OUG 9/2013 de care contestatoarea s-a prevalat, potrivit cărora „Cheltuielile bănești stabilite de instanțele de judecată prin hotărâri definitive și irevocabile în sarcina statului, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de executarea silită, privind taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu, se suportă din sumele încasate, cu titlu de timbru, în conturile organului fiscal competent sau din bugetul Fondului pentru mediu, după caz”, nu instituie o procedură specială, derogatorie de la executarea silită a unor astfel de creanțe, instanța reținând că aceste dispoziții fac referire la fondurile din care se suportă sumele reprezentând contravaloarea taxei de poluare, iar nu la procedura specială de executare silită a unor astfel de creanțe.
De asemenea susținerile contestatoarei potrivit cărora executarea silită a fost declanșată împotriva sa cu nerespectarea dispozițiilor art. XV din OUG 8/2014, nu pot fi primite.
Interpretând dispozițiile art. XV din OUG 8/2014 instanța reține că prin acestea s-a instituit eșalonarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești (devenite executorii pană la data de 31 decembrie 2015), având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, pe parcursul a 5 ani calendaristici, calculați după trecerea a 45 de zile de la înregistrarea cererii de restituire, interval de timp în care, conform art XV alin. (4) din actul normativ mai sus menționat, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Conform art. 6 CEDO, aplicabil în cauză, în condițiile art. 20 din Constituția României, dreptul la un proces echitabil presupune inclusiv garantarea pentru partea care a câștigat procesul a posibilității de a pune în executare hotărârea pronunțată.
În cauza Șerban contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că ”executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța ce o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte din proces în sensul art. 6 din Convenție, iar administrația constituie un element al statului de drept. Daca administrația refuză să execute o hotărâre sau întârzie în executarea acesteia garanțiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul în fața instanțelor judecătorești îsi pierd orice rațiune de a fi”.
Mai mult, în Raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cauza Beis contra Greciei s-a precizat că ”simpla existență a unei imunități de executare silită a statului este de natură a încalca art. 6 CEDO. Dacă un stat se bucură de imunitate de executare silită, refuzul său de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil cât și dreptul de proprietate protejat de art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.
Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din momentul pronunțării hotărârii judecătorești debitoarea, ca instituție publică, avea obligația de a executa imediat și voluntar obligațiile ce îi incumbau. În aceste condiții, suspendarea de drept a executării silite, de care debitoarea, ca instituție publică, beneficiază înlătură garanția punerii în executare a hotărârii de care creditorul, ca parte care a câștigat procesul, beneficiază în virtutea dreptului la un proces echitabil recunoscut art. 6 din CEDO.
Dispozițiile art. XV alin. 4, din OUG 8/2014 favorizează instituțiile publice debitoare, deși acestea trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică debitoare, care nu poate invoca în favoarea sa suspendarea executării silite ca impediment al executării silite, dispozițiile legale în discuție reprezintă o veritabilă ingerință în dreptul la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 6 din CEDO, recunoscut creditorului inclusiv în faza de executare silită, motiv pentru care instanța urmează a face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 20, alin. (2) din Constituția României și să constate că dispozițiile legale mai sus menționate, fiind contrare art. 6 din CEDO nu își pot găsi aplicarea în cauza dedusă judecății, prioritate sub acest aspect având reglementările internaționale.
În ceea ce privește dispozițiile art. XV alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din OUG 8/2014 instanța reține că prin acestea s-a stabilit că “Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora. (2) Cererile de restituire ale contribuabililor prevăzuți la alin. (1) se soluționează, conform prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 45 de zile de la înregistrare, iar plata tranșelor anuale se efectuează conform graficului stabilit de Administrația Fondului pentru Mediu. (3) Termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data împlinirii termenului prevăzut la alin. (2)”
Așadar, realizarea integrală a creanței ar fi trebuit să aibă loc, dacă s-ar fi respectat calendarul de plăti stabilit potrivit actului normativ mai sus menționat , cel mai devreme în anul 2019.
Or, aplicabilitatea dispozițiilor art. XV alin. (1) din OUG 8/2014, în cauză, ar avea ca efect, în raport de data titlului executoriu – 26.03.2015 - o întârziere în valorificarea creanței de 5 ani.
Aceasta în condițiile în care creditorul, în temeiul unei hotărâri judecătorești, deține o creanță care constituie o valoare patrimonială, protejată de art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepurilor Omului.
Or, în cauza Katsuk împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, acest fapt reprezentând o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia.
Dată fiind contrarietatea existentă între dispozițiile art. XV alin. (1) din OUG 8/2014 și dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța urmează a face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 20, alin. (2) din Constituția României și să constate că dispozițiile art. 1, alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din OUG 8/2014 nu sunt concordante cu exigențele impuse de art.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu își pot găsi aplicarea în cauza dedusă judecății.
Pe cale de consecință, contestatoarei îi revine obligația în calitate de instituție publică să execute integral creanța ce ii incumbă în temeiul unei hotărâri judecătorești executorii, neputând invoca în favoarea sa nici suspendarea executării silite și nici eșalonarea pentru executarea creanței ce îi incumbă.
