Legea conversiei a fost declarată neconstituţională. Cine va aduce soluţia: Parlamentul, Judecătorul sau/şi Avocatul?
Scurt istoric. În contextul adoptării Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014, 131 de parlamentari au iniţiat, la data de 12 februarie 2014, ceea ce urma să devină cunoscută ca Legea Converisiei.
În expunerea de motive se preciza că obiectul său de reglementare urmăreşte protejarea consumatorilor care au credite într-o monedă străină, alta decât moneda naţională, de majorarea ratelor bancare, cauzată de fluctuaţiile cursului de schimb valutar, acordându-se posibilitatea consumatorilor de a opta pentru conversia creditelor, din moneda străină în lei, fără costuri suplimentare, comisioane sau garanţii adiţionale. [...]
De asemenea, se menţiona că propunerea legislativă are în vedere şi dreptul european privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale, respectiv dispoziţiile Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului. Propunerea legislativă prevedea efectuarea conversiei la cursul de schimb aplicabil în ziua realizării conversiei, dacă în contractul de credit nu se specifica altfel.
Propunerea legislativă a fost adoptată în prima Cameră sesizată, Senatul României, la data de 18 iunie 2014 şi transmisă Camerei Deputaţilor, la data de 23 iunie 2014.
La data de 20 septembrie 2016 este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 preia în capitolul VI, intitulat Împrumuturi în valută, conţinutul propunerii legislative, în integralitatea sa.
Procedura legislativă este reluată în Camera decizională abia în data de 11 octombrie 2016, când este primit raportul comun întocmit de Comisia pentru buget, finanţe şi bănci şi de Comisia juridică de disciplină şi imunităţi ale Camerei Deputaţilor, prin care se formulează mai multe amendamente asupra propunerii iniţiale.
Legea este adoptată de către Camera Deputaţilor, cu amendamentele propuse, la data de 18 octombrie 2016, şi trimisă Preşedintelui României spre promulgare la data de 24 octombrie 2016, dată la care Guvernul a decis sesizarea Curţii Constituţionale cu un control a priori.
Curtea Constituţională a hotărât prin Decizia 62/2017 că Legea, în această formă, este neconstituţională pentru urmatoarele motive:
1. Legea încalcă principiul bicameralismului. Astfel, prin modificările substanţiale aduse de Camera Deputaţilor, Legea s-a îndepărtat de forma iniţială, modificându-se chiar şi în ce priveşte obiectivele avute în vedere la redactare sa de către Senat. Curtea constată că soluţiile adoptate de Camera Deputaţilor nu au făcut obiectul iniţiativei legislative şi nu au fost dezbătute în Senat. Cu alte cuvinte, Camera Deputaţilor, adoptând Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, contrar art. 61 din Constituţie.
Fără a ne opri prea mult asupra acestui aspect, cel puţin din acest punct de vedere, Legea nu a trecut controlul de constituţionalitate din cauza incompetenţei dovedite a aleşilor poporului. Poate pentru omul de rând principiul bicameralismului e un moft. Inclusiv în media s-a propagat ideea că în analiza sa Curtea Constituţională a fost părtinitoare săpând după motive să nu treacă Legea. Nimic mai fals. O propagandă vocală menită să acopere incompetenţa parlamentarilor care dovedesc încă o dată că nu îşi cunosc procedurile de lucru. Parlamentul, prin cele doua Camere ale sale, este Legiuitorul primar. Aceasta îi este sarcina - să facă legi. Ori în procedura de reglmenetare sunt reguli. Nu e prima dată când se încalcă norme de tehnică legislativă, legea fundamentală, etc.
Pe cale jurisprudenţială (a se vedea Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ.
Poate că există tendinţa să fie subestimată gravitatea unei asemenea încălcări faţă de criza socială generată de creditele acordate în franci elveţieni, însă nu este deloc aşa. Toţi cetaţenii Romaniei au votat cu tradiţie şi din diferite considerente istorice, de funţionalitate, de respectare a democraţiei, etc., sau au acceptat un Parlament bicameral.
Dacă ar fi să facem o paralelă, situţia de faţă poate fi asemănată cu situaţia avocatului care introduce o cerere netimbrată, care în mod firesc va fi anulată şi clientul va suferi consecinţele.
Să spui ca e de vină instanţa e greşit. Instanţa ştie că legea cere taxă şi în lipsă acţiunea trebuie anulată.
În exemplul de mai sus avocatul este Parlamentul, Guvernul este grefierul care îl anunţă pe judecător că nu s-a depus taxa, Judecătorul este Curtea Constituţională, clientul este debitorul în franci.
Oare cine este vinovatul?
Aşadar, Legea nu a trecut, din incompetenţă flagrantă.
2. Cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieţei, aplicabilă în ziua realizării conversiei. Dispoziţia este neconstituţională pentru următoarele argumente:
Diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului.
Curtea apreciază că incidenţa principiului nominalismului monetar (principiu care impune obligaţia de a restitui bunuri-lato senu-de aceaşi calitate şi cantitate cu cele primite- ai primit franci trebuie să restitui franci) în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia.
Astfel, potrivit Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate al Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, contractul de credit presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor sau care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.[...]
Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţi, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţile deja executate rămânând câştigate contractului.”
În continuare, Curtea a reţinut că „din coroborarea dispozitilor art. 969 şi a art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de parte şi buna -credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte.
Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc.
Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului.
Prin urmare, (…), în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate.
Aşadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.
În concluzie, ceea ce ar trebui reţinut din motivarea Curţii Constituţionale, este, că indiferent dacă Parlamentul reuşeşte sau nu să adopte o Lege a conversiei, nimic nu impiedică persoanele îndreptaţite să se adreseze instanţei de judecată pentru a obţine reechilibrarea contractului, indiferent de moneda în care a fost obţinut creditul, câtă vreme pot fi dovedite condiţiile impreviziunii- ale intervenţiei riscului supraadaugat.
De reţinut este că evoluţia cursului valutar prin ea înseşi nu constituie impreviziune, ci această situaţie, îndeobşte cunoscută, trebuie coroborată cu alte elemente cum ar fi desfiinţarea locului de muncă, persoane în întreţinere, etc., elemente care să formeze convingerea instanţei privind buna-credinţă a persoanei aflate în dificultate.
Buna-credintă este importantă în tot acest mecanism pentru a evita ca de beneficiile legii sa profite speculanţii. Este de bună-credinţă, de exemplu, datornicul care solicită echilibrarea contractului şi face dovada că în lipsa intervenţiei instanţei nu poate să ducă o viaţă demnă în conformitate cu standardele unei societăţi civilizate.
Avocatului îi revine rolul de a construi cazul solid asupra căruia Judecătorul să decidă dincolo de orice dubiu. În această materie amatorismul creează jurisprudenţă nefavorabilă consumatorilor şi atât de necesară salvării băncilor.
Aleşii sunt ai poporului, avocaţii sunt aleşi de fiecare consumator în parte.
Alegeţi înţelept!
Textul integral al Deciziei:https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_62_2017.pdf
În expunerea de motive se preciza că obiectul său de reglementare urmăreşte protejarea consumatorilor care au credite într-o monedă străină, alta decât moneda naţională, de majorarea ratelor bancare, cauzată de fluctuaţiile cursului de schimb valutar, acordându-se posibilitatea consumatorilor de a opta pentru conversia creditelor, din moneda străină în lei, fără costuri suplimentare, comisioane sau garanţii adiţionale. [...]
De asemenea, se menţiona că propunerea legislativă are în vedere şi dreptul european privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale, respectiv dispoziţiile Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului. Propunerea legislativă prevedea efectuarea conversiei la cursul de schimb aplicabil în ziua realizării conversiei, dacă în contractul de credit nu se specifica altfel.
Propunerea legislativă a fost adoptată în prima Cameră sesizată, Senatul României, la data de 18 iunie 2014 şi transmisă Camerei Deputaţilor, la data de 23 iunie 2014.
La data de 20 septembrie 2016 este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 preia în capitolul VI, intitulat Împrumuturi în valută, conţinutul propunerii legislative, în integralitatea sa.
Procedura legislativă este reluată în Camera decizională abia în data de 11 octombrie 2016, când este primit raportul comun întocmit de Comisia pentru buget, finanţe şi bănci şi de Comisia juridică de disciplină şi imunităţi ale Camerei Deputaţilor, prin care se formulează mai multe amendamente asupra propunerii iniţiale.
Legea este adoptată de către Camera Deputaţilor, cu amendamentele propuse, la data de 18 octombrie 2016, şi trimisă Preşedintelui României spre promulgare la data de 24 octombrie 2016, dată la care Guvernul a decis sesizarea Curţii Constituţionale cu un control a priori.
Curtea Constituţională a hotărât prin Decizia 62/2017 că Legea, în această formă, este neconstituţională pentru urmatoarele motive:
1. Legea încalcă principiul bicameralismului. Astfel, prin modificările substanţiale aduse de Camera Deputaţilor, Legea s-a îndepărtat de forma iniţială, modificându-se chiar şi în ce priveşte obiectivele avute în vedere la redactare sa de către Senat. Curtea constată că soluţiile adoptate de Camera Deputaţilor nu au făcut obiectul iniţiativei legislative şi nu au fost dezbătute în Senat. Cu alte cuvinte, Camera Deputaţilor, adoptând Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, contrar art. 61 din Constituţie.
Fără a ne opri prea mult asupra acestui aspect, cel puţin din acest punct de vedere, Legea nu a trecut controlul de constituţionalitate din cauza incompetenţei dovedite a aleşilor poporului. Poate pentru omul de rând principiul bicameralismului e un moft. Inclusiv în media s-a propagat ideea că în analiza sa Curtea Constituţională a fost părtinitoare săpând după motive să nu treacă Legea. Nimic mai fals. O propagandă vocală menită să acopere incompetenţa parlamentarilor care dovedesc încă o dată că nu îşi cunosc procedurile de lucru. Parlamentul, prin cele doua Camere ale sale, este Legiuitorul primar. Aceasta îi este sarcina - să facă legi. Ori în procedura de reglmenetare sunt reguli. Nu e prima dată când se încalcă norme de tehnică legislativă, legea fundamentală, etc.
Pe cale jurisprudenţială (a se vedea Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ.
Poate că există tendinţa să fie subestimată gravitatea unei asemenea încălcări faţă de criza socială generată de creditele acordate în franci elveţieni, însă nu este deloc aşa. Toţi cetaţenii Romaniei au votat cu tradiţie şi din diferite considerente istorice, de funţionalitate, de respectare a democraţiei, etc., sau au acceptat un Parlament bicameral.
Dacă ar fi să facem o paralelă, situţia de faţă poate fi asemănată cu situaţia avocatului care introduce o cerere netimbrată, care în mod firesc va fi anulată şi clientul va suferi consecinţele.
Să spui ca e de vină instanţa e greşit. Instanţa ştie că legea cere taxă şi în lipsă acţiunea trebuie anulată.
În exemplul de mai sus avocatul este Parlamentul, Guvernul este grefierul care îl anunţă pe judecător că nu s-a depus taxa, Judecătorul este Curtea Constituţională, clientul este debitorul în franci.
Oare cine este vinovatul?
Aşadar, Legea nu a trecut, din incompetenţă flagrantă.
2. Cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieţei, aplicabilă în ziua realizării conversiei. Dispoziţia este neconstituţională pentru următoarele argumente:
Diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului.
Curtea apreciază că incidenţa principiului nominalismului monetar (principiu care impune obligaţia de a restitui bunuri-lato senu-de aceaşi calitate şi cantitate cu cele primite- ai primit franci trebuie să restitui franci) în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia.
Astfel, potrivit Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate al Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, contractul de credit presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor sau care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.[...]
Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţi, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţile deja executate rămânând câştigate contractului.”
În continuare, Curtea a reţinut că „din coroborarea dispozitilor art. 969 şi a art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de parte şi buna -credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte.
Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc.
Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului.
Prin urmare, (…), în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate.
Aşadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.
În concluzie, ceea ce ar trebui reţinut din motivarea Curţii Constituţionale, este, că indiferent dacă Parlamentul reuşeşte sau nu să adopte o Lege a conversiei, nimic nu impiedică persoanele îndreptaţite să se adreseze instanţei de judecată pentru a obţine reechilibrarea contractului, indiferent de moneda în care a fost obţinut creditul, câtă vreme pot fi dovedite condiţiile impreviziunii- ale intervenţiei riscului supraadaugat.
De reţinut este că evoluţia cursului valutar prin ea înseşi nu constituie impreviziune, ci această situaţie, îndeobşte cunoscută, trebuie coroborată cu alte elemente cum ar fi desfiinţarea locului de muncă, persoane în întreţinere, etc., elemente care să formeze convingerea instanţei privind buna-credinţă a persoanei aflate în dificultate.
Buna-credintă este importantă în tot acest mecanism pentru a evita ca de beneficiile legii sa profite speculanţii. Este de bună-credinţă, de exemplu, datornicul care solicită echilibrarea contractului şi face dovada că în lipsa intervenţiei instanţei nu poate să ducă o viaţă demnă în conformitate cu standardele unei societăţi civilizate.
Avocatului îi revine rolul de a construi cazul solid asupra căruia Judecătorul să decidă dincolo de orice dubiu. În această materie amatorismul creează jurisprudenţă nefavorabilă consumatorilor şi atât de necesară salvării băncilor.
Aleşii sunt ai poporului, avocaţii sunt aleşi de fiecare consumator în parte.
Alegeţi înţelept!
Textul integral al Deciziei:https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_62_2017.pdf
