Executarea silită judecătorească. Sechestrul penal. Confiscarea. Executarea silită fiscală. Delimitarea de competență
Ce se întâmplă când executarea silită judecătorească (executarea realizată de un Executor Judecătoresc) vine în concurs cu sechestrul penal?
Există situații în care, în cursul executării silite judecătorești, se descoperă că asupra bunurilor debitorului urmărit s-a instituit sechestru penal.
Se ridică astfel următoarele întrebări:
La data rămânerii definitive a hotărâri de condamnare sechestrul asigurator se transformă în sechestru definitiv executoriu. Așadar, până la acest moment, măsurile asiguratorii dispuse au un singur rol, acela de indisponibilizare a bunurilor mobile sau imobile ale învinuitului sau inculpatului. Partea civilă (fie că e vorba de stat, fie ca e vorba de alta persoană fizică sau juridică) nu deţine în acest moment un titlu executoriu, ci doar un titlu de creanță. Acest aspect reiese din prevederile art. 110 alin. (3) lit. h) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), care stabilește în mod clar că ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti sunt titluri de creanţă.
Cazurile de suspendare legală a executării silite sunt expres și limitativ prevăzute de lege, instituirea sechestrului penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale suspectului/inculpatului nefăcând parte din aceste cazuri.
Creanța în vederea acoperirii căreia s-a dispus instituirea sechestrului penal își are originea în fapta ilicită (răspundere civilă delictuală, pe latura civilă a cauzei penale). Așadar, o creanță sub condiție suspensivă (soluția pe latură penală), creanţă care se va plăti în ordinea de preferinţă stabilită de Codul de procedură civilă în vigoare, dispozițiile procesual civile fiind izvor de drept procesual penal în această materie. În continuare între dispoziţiile procesual civile şi cele procesual fiscale există compatibilitate în ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii. Dispoziţiile art. 129 din Codul de procedură fiscală se referă la poprire şi la sechestru asigurător, iar determinarea acestora sub aspectul naturii şi obiectului lor se face după dreptul comun, reprezentat de legea procesual civilă.
Aici se impune o distincție între măsurile asiguratorii ce se pot dispune asupra sumelor de bani.
Astfel, dacă vorbim de sumele existente în conturi, măsura care se dispune este sechestrul și nu poprirea, care nu poate avea ca obiect decât sumele ce vor alimenta contul, depozitele existente având natura unor bunuri mobile. În practică există numeroase cazuri în care s-a făcut confuzie între cele două măsuri.
Revenind, instituţia măsurii asigurătorii nu naşte în patrimoniul statului (în calitate de potenţial creditor) un drept de preferinţă faţă de alţi creditori decât în condiţiile şi limitele impuse de legislaţia în vigoare.
Art. 2.328 din Codul civil stabilește în această materie că preferința acordată statului nu poate afecta drepturile dobândite anterior de terți, iar art. 153 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, cu modificările şi completările ulterioare, arată că preferința acordată statului pentru creanțele lor nu va fi opozabilă terților înainte de momentul la care a fost facută publică prin înregistrarea în registrele de publicitate. O asemenea preferință va dobandi rang de prioritate de la momentul la care preferința a fost facută publică (transcripție ipotecară sau înscriere în AEGRM).
Instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului penal nu poate împiedica executarea silită pornită de un creditor ipotecar, în caz contrar s-ar nesocoti toate dispoziţiile care reglementează drepturile acestuia. Relevante în acest sens sunt art. 2 327, art. 2 342 și art. 2346 Cod Civil.
Articolul 2.327 Cod Civil enumeră cauzele de preferinţă ca fiind privilegiile, ipotecile şi gajul, iar art. 2.342 arată cum funcționează concursul cauzelor de preferinţă, astfel:
În caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:
1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339 (vânzătorul pentru plata prețului, dreptul de retenție);
2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj;
(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie privilegiul în Cartea Funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.
Articolul 2.346 Cod Civil statuează că ipoteca este opozabilă terţilor din ziua înscrierii sale în registrele de publicitate.
Creditorul urmăritor nu trebuie să parcurgă procedura contestaţiei prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală, deoarece executarea silită nu este condiţionată de ridicarea sechestrului. O dată finalizată executarea silită judecătorească sechestrul penal se va strămuta asupra sumei de bani obţinută din vânzare, care a rămas după plata creanţei creditorului urmăritor.
Astfel, dacă bunul a fost valorificat la 45 000 euro, iar creanța creditorului urmăritor este de 20 000 euro, se va distribui acestuia suma de 20 000 euro, urmând ca asupra diferenței de 25 000 euro să se mute sechestrul penal, suma urmând a fi consemnată în acest scop.
În acest sens este și practica Înalte Curți de Casație și Justiție- Secția Penală- Decizia nr. 1.392 din 23 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 423/64/2012/a1. De asemenea Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat implicit asupra acestei chestiuni și prin Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la aplicarea art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, existența unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice, publicată în Monitorul Oficial nr. 431 din 17 iunie 2015.
Pentru o opinie contrară, criticabilă din punctul nostru de vedere și în contradicție cu soluțiile ICCJ a se vedea și Sechestrul asigurător penal – impediment la iniţierea ori, după caz, la continuarea executării silite a unui bun asupra căruia au fost constituite garanţii reale, studiu disponibil la adresa https://www.juridice.ro/373182/sechestrul-asigurator-penal-impediment-la-initierea-ori-dupa-caz-la-continuarea-executarii-silite-a-unui-bun-asupra-caruia-au-fost-constituite-garantii-reale.html, publicat la 28 aprilie 2015 (accesat la 13.11.2017).
Valorificarea de către Executorul Judecătoresc a bunului grevat de ipotecă, înscrisă în Cartea Funciară, anterior confiscării
Dacă problema sechestrului penal a fost oarecum tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție, lucrurile nu sunt atât de clare când executarea judecătorească vine în concurs cu măsura confiscării.
Prin confiscare bunul trece in proprietatea statului, care îl poate valorifica sau trece in proprietatea privată a statului.
Ordonanța nr. 14 din 31 ianuarie 2007 reglementează modul şi condiţiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 694 din 23 septembrie 2014.
Astfel, art. 1 din Ordonață stabilește că bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condiţiile prezentei ordonanţe de către Ministerul Finanţelor Publice prin organele de valorificare abilitate.
Articolul 2 arată că sunt organe de valorificare - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, administraţiile judeţene ale finanţelor publice şi administraţiile finanţelor publice ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi alte structuri ale Ministerului Finanţelor Publice, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului aflate pe teritoriul României, precum şi structurile de specialitate cu atribuţii în acest sens din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului, care nu se află pe teritoriul României;
Art. 9 din Ordonață prevede că valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului se face prin bursele de mărfuri, prin magazine proprii, licitaţie publică, în regim de consignaţie sau direct de la locul unde acestea se află.
Art. 11 din Ordonanță statuează că veniturile încasate din valorificarea bunurilor se varsă la bugetul de stat, după deducerea cheltuielilor efectuate conform prevederilor legale în vigoare, precum şi a altor reţineri prevăzute prin legi speciale în cazul organelor abilitate, în termen de 5 zile lucrătoare de la încasare.
Așadar, nicio prevedere privind modalitatea de intervenție în procedură a Executorului Judecătoresc. Interesant de observat este că în această materie valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului nu se face într-o procedură de executare silită pentru a exista măcar posibilitatea conexării dosarelor de executare.
În mod clar ipoteca nu ar trebui să se opună la măsura confiscării, pentru că planurile sunt diferite, întrebarea este ce se întâmplă după confiscare? Pentru că nici confiscarea nu ar trebui să înlăture ipoteca. Se strămută ipoteca asupra sumelor obținute de stat prin valorificare? Altfel spus creditorul ipotecar ar putea să își valorifice creanța în raport cu statul? Ar fi interesant!
Altfel, unde există o procedură de executare silită fiscală, problema nu ar trebui să fie controversată, ci ar trebui rezolvată prin raportare la concursul dintre executarea judecătorească și executarea fiscală, fiind mai degrabă o chestiune de competență.
La finalizarea procesului penal printr-o soluție de condamnare creanța sub condiție a statului se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, dobândind toate trăsăturile unei creanțe fiscale, executabilă potrivit normelor din Codul de procedură fiscală.
Potrivit art. 142 alin. (7) Cod de Procedură Fiscală, față de terți, inclusiv față de stat, o garanție reală și celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate care se stabilește de la momentul la care acestea au fost făcute publice prin oricare din modurile prevăzute de lege.
Într-o decizie de speță în ceea ce priveşte posibilitatea confiscării unui bun ipotecat, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 746 Cod Civil, în vigoare la data încheierii contractelor de ipotecă, precum şi dispoziţiilor din Noul cod civil, art 2 327, 2 345, 2 360, care preiau dispoziţiile din reglementarea anterioară, garanţia imobiliară urmăreşte bunul indiferent de proprietar, nu este o piedică în translatarea proprietăţii şi a devenit opozabilă erga omnes prin înscrierea sa în Cartea Funciară.
Ca urmare, trecerea bunului în proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părţii civile, întrucât nu va avea nici o influenţă asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza ipotecii de rangul I- Hotărârea este citată în Raportul de control privind identificarea dosarelor în care instanţele de judecată au dispus măsura de siguranţă a confiscării extinse şi practica judiciară în materie, disponibil la adresa old.csm1909.ro/csm/linkuri/03_09_2015__75838_ro.doc (accesat la 13.11.2017).
În niciun caz, în lipsa unui text de lege care să prevadă expres nu se poate considera că prin confiscare s-a stins ipoteca. Oricum, Executorul Judecătoresc ar trebui să verifice dacă ipoteca încă apare înscrisă în partea a III-a a Cărții Funciare la momentul la care este sesizat.
În soluționarea acestei probleme nu pot fi trecute cu vederea nici prevederile art. 6 și 8, pct. 9 din Directiva 42/2014, pentru care a expirat termenul de transpunere în dreptul intern, directiva având în acest caz efect direct. Potrivit principiilor Directivei, ar trebui analizată buna credință a celui ce a dobândit un drept asupra bunului supus confiscării.
Concursul dintre executarea silită judecătorească și executarea silită fiscală. Delimitare de competență
În cazul în care un debitor are datorii atât fiscale cât și de altă natură (comerciale, de exemplu) se pune problema competenței pentru începerea/continuarea executării silite.
Acest aspect este oarecum tranșat de art. 220, alin. 13, 14 și 15 Cod Procedură Fiscală în vigoare, astfel:
3. Dacă asupra acelorași bunuri ale debitorului au fost pornite executări silite de către un executor judecătoresc și un organ fiscal de executare silită, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori, instanța judecătorească competentă dispune conexarea executării silite, în condițiile prezentului articol. Dispozițiile art. 654 alin. (2) - (4) din Codul de procedură civilă, republicat, sunt aplicabile în mod corespunzător. De observat este că alin. 15 exclude de la aplicare alin. 1 al art. 654 din Codul de procedură civilă (653 după renumerotare).
În concluzie, considerăm că o reglementare mai clară a chestiunilor care apar a fi problematice în practică nu ar fi de neglijat, iar pretextul interesului general nu ar trebui să justifice abuzul în contra particularilor. Deși practica judiciară se așează cu timpul și modelează legea spre aplicare și echitate, până la conturarea acestei practici, privați în situații similare primesc soluții diametral opuse și uneori lipsite de orice justificare legală, economică sau în echitate.
Există situații în care, în cursul executării silite judecătorești, se descoperă că asupra bunurilor debitorului urmărit s-a instituit sechestru penal.
Se ridică astfel următoarele întrebări:
- executarea silită judecătorească asupra bunului ce face obiectul măsurii asiguratorii penale poate continua, sau trebuie suspendată?
- actele de executare efectuate ulterior înființării sechestrului penal sunt valabile sau se impune a fi anulate?
- statul (în calitate de potenţial creditor) dobândește prin instituirea măsurii asiguratorii un drept de preferinţă faţă de alţi creditori?
- există obligația creditorului urmăritor care își vede afectat bunul ce formează obiectul garanției sale de a uzita de procedura prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală?
La data rămânerii definitive a hotărâri de condamnare sechestrul asigurator se transformă în sechestru definitiv executoriu. Așadar, până la acest moment, măsurile asiguratorii dispuse au un singur rol, acela de indisponibilizare a bunurilor mobile sau imobile ale învinuitului sau inculpatului. Partea civilă (fie că e vorba de stat, fie ca e vorba de alta persoană fizică sau juridică) nu deţine în acest moment un titlu executoriu, ci doar un titlu de creanță. Acest aspect reiese din prevederile art. 110 alin. (3) lit. h) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), care stabilește în mod clar că ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti sunt titluri de creanţă.
Cazurile de suspendare legală a executării silite sunt expres și limitativ prevăzute de lege, instituirea sechestrului penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale suspectului/inculpatului nefăcând parte din aceste cazuri.
Creanța în vederea acoperirii căreia s-a dispus instituirea sechestrului penal își are originea în fapta ilicită (răspundere civilă delictuală, pe latura civilă a cauzei penale). Așadar, o creanță sub condiție suspensivă (soluția pe latură penală), creanţă care se va plăti în ordinea de preferinţă stabilită de Codul de procedură civilă în vigoare, dispozițiile procesual civile fiind izvor de drept procesual penal în această materie. În continuare între dispoziţiile procesual civile şi cele procesual fiscale există compatibilitate în ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii. Dispoziţiile art. 129 din Codul de procedură fiscală se referă la poprire şi la sechestru asigurător, iar determinarea acestora sub aspectul naturii şi obiectului lor se face după dreptul comun, reprezentat de legea procesual civilă.
Aici se impune o distincție între măsurile asiguratorii ce se pot dispune asupra sumelor de bani.
Astfel, dacă vorbim de sumele existente în conturi, măsura care se dispune este sechestrul și nu poprirea, care nu poate avea ca obiect decât sumele ce vor alimenta contul, depozitele existente având natura unor bunuri mobile. În practică există numeroase cazuri în care s-a făcut confuzie între cele două măsuri.
Revenind, instituţia măsurii asigurătorii nu naşte în patrimoniul statului (în calitate de potenţial creditor) un drept de preferinţă faţă de alţi creditori decât în condiţiile şi limitele impuse de legislaţia în vigoare.
Art. 2.328 din Codul civil stabilește în această materie că preferința acordată statului nu poate afecta drepturile dobândite anterior de terți, iar art. 153 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, cu modificările şi completările ulterioare, arată că preferința acordată statului pentru creanțele lor nu va fi opozabilă terților înainte de momentul la care a fost facută publică prin înregistrarea în registrele de publicitate. O asemenea preferință va dobandi rang de prioritate de la momentul la care preferința a fost facută publică (transcripție ipotecară sau înscriere în AEGRM).
Instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului penal nu poate împiedica executarea silită pornită de un creditor ipotecar, în caz contrar s-ar nesocoti toate dispoziţiile care reglementează drepturile acestuia. Relevante în acest sens sunt art. 2 327, art. 2 342 și art. 2346 Cod Civil.
Articolul 2.327 Cod Civil enumeră cauzele de preferinţă ca fiind privilegiile, ipotecile şi gajul, iar art. 2.342 arată cum funcționează concursul cauzelor de preferinţă, astfel:
În caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:
1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339 (vânzătorul pentru plata prețului, dreptul de retenție);
2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj;
(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie privilegiul în Cartea Funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.
Articolul 2.346 Cod Civil statuează că ipoteca este opozabilă terţilor din ziua înscrierii sale în registrele de publicitate.
Creditorul urmăritor nu trebuie să parcurgă procedura contestaţiei prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală, deoarece executarea silită nu este condiţionată de ridicarea sechestrului. O dată finalizată executarea silită judecătorească sechestrul penal se va strămuta asupra sumei de bani obţinută din vânzare, care a rămas după plata creanţei creditorului urmăritor.
Astfel, dacă bunul a fost valorificat la 45 000 euro, iar creanța creditorului urmăritor este de 20 000 euro, se va distribui acestuia suma de 20 000 euro, urmând ca asupra diferenței de 25 000 euro să se mute sechestrul penal, suma urmând a fi consemnată în acest scop.
În acest sens este și practica Înalte Curți de Casație și Justiție- Secția Penală- Decizia nr. 1.392 din 23 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 423/64/2012/a1. De asemenea Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat implicit asupra acestei chestiuni și prin Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la aplicarea art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, existența unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice, publicată în Monitorul Oficial nr. 431 din 17 iunie 2015.
Pentru o opinie contrară, criticabilă din punctul nostru de vedere și în contradicție cu soluțiile ICCJ a se vedea și Sechestrul asigurător penal – impediment la iniţierea ori, după caz, la continuarea executării silite a unui bun asupra căruia au fost constituite garanţii reale, studiu disponibil la adresa https://www.juridice.ro/373182/sechestrul-asigurator-penal-impediment-la-initierea-ori-dupa-caz-la-continuarea-executarii-silite-a-unui-bun-asupra-caruia-au-fost-constituite-garantii-reale.html, publicat la 28 aprilie 2015 (accesat la 13.11.2017).
Valorificarea de către Executorul Judecătoresc a bunului grevat de ipotecă, înscrisă în Cartea Funciară, anterior confiscării
Dacă problema sechestrului penal a fost oarecum tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție, lucrurile nu sunt atât de clare când executarea judecătorească vine în concurs cu măsura confiscării.
Prin confiscare bunul trece in proprietatea statului, care îl poate valorifica sau trece in proprietatea privată a statului.
Ordonanța nr. 14 din 31 ianuarie 2007 reglementează modul şi condiţiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 694 din 23 septembrie 2014.
Astfel, art. 1 din Ordonață stabilește că bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condiţiile prezentei ordonanţe de către Ministerul Finanţelor Publice prin organele de valorificare abilitate.
Articolul 2 arată că sunt organe de valorificare - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, administraţiile judeţene ale finanţelor publice şi administraţiile finanţelor publice ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi alte structuri ale Ministerului Finanţelor Publice, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului aflate pe teritoriul României, precum şi structurile de specialitate cu atribuţii în acest sens din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului, care nu se află pe teritoriul României;
Art. 9 din Ordonață prevede că valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului se face prin bursele de mărfuri, prin magazine proprii, licitaţie publică, în regim de consignaţie sau direct de la locul unde acestea se află.
Art. 11 din Ordonanță statuează că veniturile încasate din valorificarea bunurilor se varsă la bugetul de stat, după deducerea cheltuielilor efectuate conform prevederilor legale în vigoare, precum şi a altor reţineri prevăzute prin legi speciale în cazul organelor abilitate, în termen de 5 zile lucrătoare de la încasare.
Așadar, nicio prevedere privind modalitatea de intervenție în procedură a Executorului Judecătoresc. Interesant de observat este că în această materie valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului nu se face într-o procedură de executare silită pentru a exista măcar posibilitatea conexării dosarelor de executare.
În mod clar ipoteca nu ar trebui să se opună la măsura confiscării, pentru că planurile sunt diferite, întrebarea este ce se întâmplă după confiscare? Pentru că nici confiscarea nu ar trebui să înlăture ipoteca. Se strămută ipoteca asupra sumelor obținute de stat prin valorificare? Altfel spus creditorul ipotecar ar putea să își valorifice creanța în raport cu statul? Ar fi interesant!
Altfel, unde există o procedură de executare silită fiscală, problema nu ar trebui să fie controversată, ci ar trebui rezolvată prin raportare la concursul dintre executarea judecătorească și executarea fiscală, fiind mai degrabă o chestiune de competență.
La finalizarea procesului penal printr-o soluție de condamnare creanța sub condiție a statului se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, dobândind toate trăsăturile unei creanțe fiscale, executabilă potrivit normelor din Codul de procedură fiscală.
Potrivit art. 142 alin. (7) Cod de Procedură Fiscală, față de terți, inclusiv față de stat, o garanție reală și celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate care se stabilește de la momentul la care acestea au fost făcute publice prin oricare din modurile prevăzute de lege.
Într-o decizie de speță în ceea ce priveşte posibilitatea confiscării unui bun ipotecat, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 746 Cod Civil, în vigoare la data încheierii contractelor de ipotecă, precum şi dispoziţiilor din Noul cod civil, art 2 327, 2 345, 2 360, care preiau dispoziţiile din reglementarea anterioară, garanţia imobiliară urmăreşte bunul indiferent de proprietar, nu este o piedică în translatarea proprietăţii şi a devenit opozabilă erga omnes prin înscrierea sa în Cartea Funciară.
Ca urmare, trecerea bunului în proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părţii civile, întrucât nu va avea nici o influenţă asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza ipotecii de rangul I- Hotărârea este citată în Raportul de control privind identificarea dosarelor în care instanţele de judecată au dispus măsura de siguranţă a confiscării extinse şi practica judiciară în materie, disponibil la adresa old.csm1909.ro/csm/linkuri/03_09_2015__75838_ro.doc (accesat la 13.11.2017).
În niciun caz, în lipsa unui text de lege care să prevadă expres nu se poate considera că prin confiscare s-a stins ipoteca. Oricum, Executorul Judecătoresc ar trebui să verifice dacă ipoteca încă apare înscrisă în partea a III-a a Cărții Funciare la momentul la care este sesizat.
În soluționarea acestei probleme nu pot fi trecute cu vederea nici prevederile art. 6 și 8, pct. 9 din Directiva 42/2014, pentru care a expirat termenul de transpunere în dreptul intern, directiva având în acest caz efect direct. Potrivit principiilor Directivei, ar trebui analizată buna credință a celui ce a dobândit un drept asupra bunului supus confiscării.
Concursul dintre executarea silită judecătorească și executarea silită fiscală. Delimitare de competență
În cazul în care un debitor are datorii atât fiscale cât și de altă natură (comerciale, de exemplu) se pune problema competenței pentru începerea/continuarea executării silite.
Acest aspect este oarecum tranșat de art. 220, alin. 13, 14 și 15 Cod Procedură Fiscală în vigoare, astfel:
- Regula o constituie competența organului fiscal de executare silită (13) în cazul în care asupra acelorași venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru realizarea titlurilor executorii privind creanțe fiscale, cât și pentru titluri ce se execută în condițiile prevăzute de alte dispoziții legale, executarea silită se conexează și se efectuează, potrivit dispozițiilor prezentului cod, de către organul de executare silită prevăzut de acesta. în acest caz competența aparține organului fiscal care deține creanța fiscală mai mare. în cazul existenței unui conflict între organele fiscale de executare silită având ca obiect conexarea executării sunt aplicabile prevederile art. 41 - 43.
- Nu va fi competent organul fiscal, ci Executorul Judecătoresc când:
- valoarea bunurilor debitorului acoperă doar creanțele altor creditori care dețin garanții cu un rang prioritar față de creditorul fiscal; Soluție rezonabilă. Ar fi o cheltuială inutilă urmărirea de către stat a unui bun din valorificarea căruia s-ar acoperi doar creanțe private.
- dacă executarea silită pornită de executorul judecătoresc se află într-o etapă avansată și din valorificarea bunurilor supuse executării silite se asigură recuperarea integrală a creanțelor fiscale.
3. Dacă asupra acelorași bunuri ale debitorului au fost pornite executări silite de către un executor judecătoresc și un organ fiscal de executare silită, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori, instanța judecătorească competentă dispune conexarea executării silite, în condițiile prezentului articol. Dispozițiile art. 654 alin. (2) - (4) din Codul de procedură civilă, republicat, sunt aplicabile în mod corespunzător. De observat este că alin. 15 exclude de la aplicare alin. 1 al art. 654 din Codul de procedură civilă (653 după renumerotare).
În concluzie, considerăm că o reglementare mai clară a chestiunilor care apar a fi problematice în practică nu ar fi de neglijat, iar pretextul interesului general nu ar trebui să justifice abuzul în contra particularilor. Deși practica judiciară se așează cu timpul și modelează legea spre aplicare și echitate, până la conturarea acestei practici, privați în situații similare primesc soluții diametral opuse și uneori lipsite de orice justificare legală, economică sau în echitate.
