Curtea Constituţională a României a publicat motivarea privind decizia de neconstituționalitate a legii dării în plată
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1, alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) și (5), art. 10 și ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său.
Pe scurt, problemele recurente invocate de bănci în motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate care au primit o motivare istorică din partea Curţii Constituţionale se referă la:
-aplicabilitatea criteriilor privind impreviziunea-reglementată ca atare pentru prima dată în 2011 prin Noul Cod Civil- unor contracte de credit încheiate preponderent între 2007-2009;
-aplicarea legii unor contracte în temeiul cărora a fost pornită executarea silită cu motivarea că s-ar încalca astfel autoritatea de lucru judecat a Hotararii prin care s-a dispus încuviintarea executarii silite;
-limitele aduse dreptului de proprietate prin lege.
Dezlegarea dată de Curtea Constituţională va revoluționa executarea contractelor bancare şi nu numai, fiind o soluție salvatoare și pentru oamenii care au credite în alte valute, nu doar în franci elveţieni, bănciile putând fi obligate să negocieze efectiv şi raportat la noua realitate adaptarea/încetarea contractelor, iar în lipsa acordului dintre părți, intanţa are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.
Curtea reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.
Cu privire la aplicabilitatea criteriilor privind impreviziunea, a reţinut Curtea că legea nr. 77/2016 are drept obiect reglementarea acelor situații apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să își execute obligațiile asumate prin contractele de credit.
Prin urmare, principala problemă care se ridică este aceea a concilierii principiului pacta sunt servanda cu prevederile legii criticate. Potrivit acestui principiu fundamental al dreptului civil, odată încheiat valid, contractul trebuie să fie executat în deplină conformitate cu cuprinsul său (…).Însă, regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale.
Curtea reţine că sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.
Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor. Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art.1271].
Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă și echitatea, în condițiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante.
Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au existență de sinestătătoare, ci se condiționează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă nici una dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Aşadar, echitatea, alături de bunacredinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.
Cu privire la aplicarea legii unor contracte în temeiul cărora a fost pornita executarea silită, Curtea arată că executarea unei obligaţii a debitorului poate avea loc, în principiu, în două moduri: de bună voie sau prin executare silită. Cauzele pentru care se ajunge la executare silită sunt aceleaşi ca cele care îl determină pe debitor să dea în plată imobilul cu care a garantat împrumutul. Legiuitorul a reglementat aceeaşi soluţie pentru situaţii identice. Darea în plată poate opera şi în faza executării silite, neputându-se reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat al hotărârii instanţei judecătoreşti care a încuviinţat executarea silită, întrucât aceasta nu are ca obiect soluţionarea fondului. Chiar şi în această fază instanţa poate aprecia cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii.
Aşadar, Curtea reţine că încuviinţarea executării silite nu presupune o judecată de fond, ci are semnificaţia „apelării la forţa de constrângere a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligaţiei suportând, astfel, în mod direct, consecinţele acestei operaţiuni. Ea deschide posibilitatea îndeplinirii efective a obligaţiilor care incumbă în sarcina debitorului, iar creditorul, prin forţa de constrângere a statului, neutralizează libertatea de acţiune a debitorului, realizându-şi creanţa în dauna voinţei acestuia.
În ce priveşte limitele aduse dreptului de proprietate prin Lege, art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (l) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin.(1) din Constituţie; însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condițiile exercitării sale cu bună-credință (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de proprietate al instituțiilor de credit nu cunoaște nicio limitare în condițiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României, conform art. 147 din Constituţie.
Decizia, pe larg: https://www.ccr.ro/files/products/Decizia_623-20161.pdf
Pe scurt, problemele recurente invocate de bănci în motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate care au primit o motivare istorică din partea Curţii Constituţionale se referă la:
-aplicabilitatea criteriilor privind impreviziunea-reglementată ca atare pentru prima dată în 2011 prin Noul Cod Civil- unor contracte de credit încheiate preponderent între 2007-2009;
-aplicarea legii unor contracte în temeiul cărora a fost pornită executarea silită cu motivarea că s-ar încalca astfel autoritatea de lucru judecat a Hotararii prin care s-a dispus încuviintarea executarii silite;
-limitele aduse dreptului de proprietate prin lege.
Dezlegarea dată de Curtea Constituţională va revoluționa executarea contractelor bancare şi nu numai, fiind o soluție salvatoare și pentru oamenii care au credite în alte valute, nu doar în franci elveţieni, bănciile putând fi obligate să negocieze efectiv şi raportat la noua realitate adaptarea/încetarea contractelor, iar în lipsa acordului dintre părți, intanţa are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.
Curtea reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.
Cu privire la aplicabilitatea criteriilor privind impreviziunea, a reţinut Curtea că legea nr. 77/2016 are drept obiect reglementarea acelor situații apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să își execute obligațiile asumate prin contractele de credit.
Prin urmare, principala problemă care se ridică este aceea a concilierii principiului pacta sunt servanda cu prevederile legii criticate. Potrivit acestui principiu fundamental al dreptului civil, odată încheiat valid, contractul trebuie să fie executat în deplină conformitate cu cuprinsul său (…).Însă, regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale.
Curtea reţine că sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.
Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor. Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art.1271].
Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă și echitatea, în condițiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante.
Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au existență de sinestătătoare, ci se condiționează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă nici una dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Aşadar, echitatea, alături de bunacredinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.
Cu privire la aplicarea legii unor contracte în temeiul cărora a fost pornita executarea silită, Curtea arată că executarea unei obligaţii a debitorului poate avea loc, în principiu, în două moduri: de bună voie sau prin executare silită. Cauzele pentru care se ajunge la executare silită sunt aceleaşi ca cele care îl determină pe debitor să dea în plată imobilul cu care a garantat împrumutul. Legiuitorul a reglementat aceeaşi soluţie pentru situaţii identice. Darea în plată poate opera şi în faza executării silite, neputându-se reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat al hotărârii instanţei judecătoreşti care a încuviinţat executarea silită, întrucât aceasta nu are ca obiect soluţionarea fondului. Chiar şi în această fază instanţa poate aprecia cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii.
Aşadar, Curtea reţine că încuviinţarea executării silite nu presupune o judecată de fond, ci are semnificaţia „apelării la forţa de constrângere a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligaţiei suportând, astfel, în mod direct, consecinţele acestei operaţiuni. Ea deschide posibilitatea îndeplinirii efective a obligaţiilor care incumbă în sarcina debitorului, iar creditorul, prin forţa de constrângere a statului, neutralizează libertatea de acţiune a debitorului, realizându-şi creanţa în dauna voinţei acestuia.
În ce priveşte limitele aduse dreptului de proprietate prin Lege, art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (l) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin.(1) din Constituţie; însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condițiile exercitării sale cu bună-credință (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de proprietate al instituțiilor de credit nu cunoaște nicio limitare în condițiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României, conform art. 147 din Constituţie.
Decizia, pe larg: https://www.ccr.ro/files/products/Decizia_623-20161.pdf
