Cine plătește amenda pentru lipsa rovinietei când noul proprietar nu face demersuri pentru înscrierea sa în certificatul de înmatriculare?
Aţi vândut un autoturism, însă noul proprietar nu a efectuat formalităţile pentru înscrierea maşinii pe numele său? Continuaţi să primiţi amenzi pentru lipsa rovinietei deşi nu mai sunteţi proprietar? Care este orientarea instanţelor de judecată în această privinţă? Dovada scoaterii din evidenţa DITL este suficientă pentru a demonstra lipsa calităţii de utilizator?
Texte de lege incidente şi principalele motive pe care işi întemeiază, în mod greşit, credem noi, instanţele hotărârile prin care resping plângerile formulate de vechiul proprietar:
Care este punctul nostru de vedere în această privinţă?
Prin Decizia nr. 459 din 16 iunie 2015[3], Curtea Constituţională a statuat că "prezumţia legală referitoare la sfera persoanelor care sunt considerate a fi utilizatori este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, persoana sancţionată contravenţional având posibilitatea de a demonstra că, la data constatării săvârşirii contravenţiei, nu întrunea condiţiile precizate în art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 pentru a fi considerată utilizator al autovehiculului care a circulat în lipsa achitării tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale şi a fi sancţionată în consecinţă[4]. Or, legiuitorul urmăreşte să sancţioneze utilizatorul care nu achită rovinieta şi foloseşte autovehiculul în trafic, nu persoana care a transmis dreptul de proprietate.
Astfel, deşi în sistemul de drept român, contravenţia este calificată ca făcând parte din materia civilă, în sistemul european de protecţie a drepturilor omului, fapta este calificată ca fiind acuzaţie în materie penală, Curtea Europeana a Drepturilor Omului făcând aplicarea unor criterii alternative de delimitare de materia civilă (norma juridică ce sancţionează astfel de fapte să aibă caracter general- O.G. nr. 15/2002 se adresează tuturor cetăţenilor, sancţiunile contravenţionale aplicabile să urmărească un scop preventiv şi represiv[5]. Acestă calificare nu poate conduce decât la respectarea garanţiilor impuse în materie penală, inclusiv imposibilitatea tragerii la răspundere pentru fapta altuia.
În acest sens potrivit art. 7 din O.G. nr. 15/2002, „ Responsabilitatea achitării corespunzătoare a tarifului de utilizare şi a tarifului de concesiune revine în exclusivitate utilizatorilor români, iar în cazul utilizatorilor străini, aceasta revine în exclusivitate conducătorului auto al vehiculului”
Noţiunea de „utilizatori” este definită în art. 1 lit.b) din acelaşi act normativ ca fiind „persoanele fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, denumite în continuare utilizatori români, respectiv persoanele fizice ori juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în alte state, denumite în continuare utilizatori străini.”
Din coroborarea acestor articole, rezultă că subiectul activ al contravenţiei stabilite de art. 8, alin. (1) din OG nr.15/2002, nu poate fi decât utilizatorul care este persoana fizică sau juridică înscrisă în certificatul de înmatriculare, care are în proprietate sau care, după caz, poate folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate. Astfel, este necesară îndeplinirea cumulativă a ambelor calităţi[6], atât aceea de persoană înscrisă în certificatul de înmatriculare, cât şi pe aceea de persoană care în proprietate autovehiculul înscris în România.
Neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii atrage lipsa calităţii de utilizator a persoanei fizice sau juridice în discuţie.
În situaţia prevăzută de art. 8 alin. (1) din OG nr. 15/2002, au calitatea de contravenient persoanele care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehiculul depistat circulând fără a deţine rovinietă. Prin urmare, subiectul activ al contravenţiei prevăzute de art. 8 alin. (1) din OG nr. 15/2002 trebuie să îndeplinească, pe lângă condițiile generale, şi condiția specială de a fi proprietarul sau utilizatorul vehiculului[7].
A considera altfel, inseamnă a ignora principiul potrivit căruia răspunderea contravenţională este personală. Faţă de dispoziţiile legale menţionate şi având în vedere calitatea specială pe care trebuie să o aibă subiectul activ al acestei fapte contravenţionale, considerăm că nu se poate poate reţine că săvârşeşte această faptă contravenţională numai cine este înscris în certificatul de înmatriculare.
Mai mult decât atât şi din punct de vedere al elementelor constitutive, contravenţiei îi lipseşte elementul subiectiv, respectiv vinovăţia, în oricare din formele sale. Aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Constituţională[8], nu se poate aplica o sancţiune contravenţională în lipsa elementului vinovăţiei, care este de esenţa acesteia.
Potrivit art. l din O.G. nr. 2/2001, constituie contravenţie fapta săvârţştă cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General a Municipiului Bucureşti.
Pentru angajarea răspunderii contravenționale a unei persoane fizice sau juridice ar trebui să se constate că a fost comisă o faptă reglementată ca şi contravenţie de unul dintre actele normative anterior menţionate, că aceasta a fost săvârşită de persoana respectivă şi cu vinovăţia prevăzută de lege. Răspunderea intervine doar dacă există concordanţă între persoana care se face vinovată de săvârşirea faptei contravenţionale şi persoana ce urmează a fi sancţionată.
Aplicarea sancţiunii contravenţionale unei alte persoane decât celei care a comis fapta nu poate conduce decât la anularea actului prin care s-a constatat fapta şi s-a dispus sancţionarea.
Înseşi Curtea Constituţională reţine în considerntele Deciziei CCR 623/2012 că textul de lege criticat prezumă, că autovehiculul se află în proprietatea persoanei sau, după caz, în folosinţa persoanei înscrise în acest certificat. Ceea ce înseamă că, inclusiv, Curtea Constituţională admite că poate fi făcută proba contrară.
Considerentele acestei hotărâri se impun a fi citite în sensul că instituirea unei asemenea prezumţi nu este de natură a crea o discriminare câtă vreme persoana sanţionată dispune de acces la justiţie în vederea răsturnării prezumţiei, la fel cum poate să se întoarcă împotriva persoanei căreia i-a fost încredinţat autovehiculul, dacă aceasta a depăşit termenii şi condiţiile în care i-a fost încredinţat autovehiculul şi a circulat pe reţeaua de drumuri naţionale fără rovinietă. Alegerea, însă, îi aparţine.
1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă;
2. din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se despre aceasta menţiune pe înscrisuri;
3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;
4. din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condiţiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;
6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
Înscrisul prin care a fost transmis dreptul de proprietate a dobândit dată certă prin înregistrarea la organele fiscale.
Precizăm, însă, că din punctul nostru de vedere dobândirea datei certe prezintă relevanţă sub aspect probatoriu, în această situaţie, spre a dovedi ca la data săvârşirii faptei sancţionate, prezumţia relativă instituită de lege nu operează, reactivându-se la mecanismul de drept comun privind sarcina probei.
În rest, susţinem punctul de vedere potrivit căruia inopozabilitatea este o instituţie specifică dreptului civil ale cărui garanţii sunt specifice dreptului privat, pe când răspunderea contravenţională este specifică dreptului public, asimilată din punct de vedere al respectării dreptului omului, acuzaţiei în materie penală.
Este important de precizat existenţa pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a Dosarului 2876/1/2017. Astfel, Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Cluj- în vederea asigurării şi aplicării unitare a legii de către instanţele de judecată -a formulat un recurs în interesul legii în materia contenciosului administrativ contravenţional, Înalta Curte urmând a se pronunţa asupra problemei de drept mai sus analizate, care a primit o soluţionare divergentă în practica instanţelor judecătoreşti: interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 8, alin. 1, raportate la art. 1, alin. 1, lit. b din Ordonanţa Guvernului 15/2002, în sensul stabilirii subiectului activ al contravenţiei ce constă în fapta de a circula fără rovinietă valabilă în cazul în care se face dovada cu un înscris înregistrat cu dată certă la o instituţie publică, că vehiculul a fost înstrăinat anterior datei constatării contravenţiei.
Puteţi consulta integral textul sesizării aici: http://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=18610, poziţia 26.
Până la data pronunţării unei Hotărâri de către ICCJ apreciem că punctele de vedere mai sus prezentate trebuie avute în vedere şi plângerile contravenţionale formulate trebuie să fie temeinic motivate pentru a evita soluţii contradictorii.
[1] În acest sens este şi Decizia Civilă nr. 126 pronunţată de Tribunalul Giurgiu la 22 Aprilie 2015 publicată la adresa http://www.rolii.ro/hotarari/589ba39fe490096c160006a0, care stabileşte că ,,trebuie reţinut că prevederile art. 7 şi art. 1 al. 1 lit. b) din O.G. 15/2002 conform cărora obligaţia de plată a rovinietei revine proprietarului sau utilizatorului vehiculului care este menţionat în certificatul de înmatriculare şi că utilizator este persoana fizică sau juridică înscrisă în certificatul de înmatriculare, proprietate sau care, după caz, poate folosi vehiculul în baza unui drept legal, au în vedere doar o prezumţie legală că persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare a circulat cu auto respectiv, însă această prezumţie poate fi răsturnată prin mijloacele de probă administrate în faţa instanţei, ori în cauză s-a demonstrat că nu petenta a circulat cu auto fără rovinietă valabilă, făcând astfel dovada nevinovăţiei sale.
[2] A se vedea în acest sens şi Decizia civilă nr. 80/2015 pronunţată de Tribunalul Giurgiu la 25 Februarie 2015 publicată la adresa http://www.rolii.ro/hotarari/589ba3a0e490096c1600094c.
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 13 august 2015.
[4] A se vedea în acest sens şi pct. 29 din Decizia ICCJ 43/2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 107 din 07/02/2017, obligatorie, inclusiv în ce priveşte considerentele sale, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
[5] Cauzele Eanady c. Slovaciei, Ziliberberg c. Moldovei, Albert împotriva României, Nicoleta Gheorghe împotriva României.
[6] A se vedea în acest sens cu titlu de jurisprudenţă şi Decizia nr. 1653/05.12.2016 publicată la adresa http://www.rolii.ro/hotarari/58923d86e4900990370002f2.
[7] Acest aspect se reţine şi prin Decizia civilă nr. 80/2015 citată supra la nota de subsol 1;
[8] A se vedea Decizia CCR nr. 670/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 430 din 24 iunie 2009; Decizia CCR 506/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 426 din 25 iunie 2010.[9] Citată la nota de subsol 3.
Texte de lege incidente şi principalele motive pe care işi întemeiază, în mod greşit, credem noi, instanţele hotărârile prin care resping plângerile formulate de vechiul proprietar:
- Circulaţia pe drumurile publice fără rovinietă valabilă, constituie contravenţie potrivit art. 8, alin. (1) al OG nr. 15/2002 şi se sancţionează;
- Art. 1, alin. 1, lit. b din OG 15/2002 defineşte utilizatorii ca fiind persoanele fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, denumite în continuare utilizatori români (…);
- Considerentele Deciziei CCR 623/2012 arată că definiţia dată utilizatorului prezumă, că autovehiculul se află în proprietatea persoanei sau, după caz, în folosinţa persoanei înscrise în acest certificat;
- Contractul de vânzare a maşinii încheiat între părţi sau factura fiscală acceptată la plată (contract în formă simplificată) ar constitui înscris sub semnătură privată care nu a dobândit dată certă prin raportare la prevederile art. 278 Cod Procedură Civilă, astfel nu poate fi opus CNAIR;
- Vechiul proprietar oricum ar avea drept de regres împotriva noului proprietar pentru sumele plătite cu titlu de amendă.
Care este punctul nostru de vedere în această privinţă?
- Prin definiţia dată utilizatorului, OG 15/2002 instituie o prezumţie relativă[1] privind calitatea de proprietar sau deţinător în persoana celui menţionat în certificatul de înamtriculare.
Prin Decizia nr. 459 din 16 iunie 2015[3], Curtea Constituţională a statuat că "prezumţia legală referitoare la sfera persoanelor care sunt considerate a fi utilizatori este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, persoana sancţionată contravenţional având posibilitatea de a demonstra că, la data constatării săvârşirii contravenţiei, nu întrunea condiţiile precizate în art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 pentru a fi considerată utilizator al autovehiculului care a circulat în lipsa achitării tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale şi a fi sancţionată în consecinţă[4]. Or, legiuitorul urmăreşte să sancţioneze utilizatorul care nu achită rovinieta şi foloseşte autovehiculul în trafic, nu persoana care a transmis dreptul de proprietate.
- nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contravenţionale:
Astfel, deşi în sistemul de drept român, contravenţia este calificată ca făcând parte din materia civilă, în sistemul european de protecţie a drepturilor omului, fapta este calificată ca fiind acuzaţie în materie penală, Curtea Europeana a Drepturilor Omului făcând aplicarea unor criterii alternative de delimitare de materia civilă (norma juridică ce sancţionează astfel de fapte să aibă caracter general- O.G. nr. 15/2002 se adresează tuturor cetăţenilor, sancţiunile contravenţionale aplicabile să urmărească un scop preventiv şi represiv[5]. Acestă calificare nu poate conduce decât la respectarea garanţiilor impuse în materie penală, inclusiv imposibilitatea tragerii la răspundere pentru fapta altuia.
În acest sens potrivit art. 7 din O.G. nr. 15/2002, „ Responsabilitatea achitării corespunzătoare a tarifului de utilizare şi a tarifului de concesiune revine în exclusivitate utilizatorilor români, iar în cazul utilizatorilor străini, aceasta revine în exclusivitate conducătorului auto al vehiculului”
Noţiunea de „utilizatori” este definită în art. 1 lit.b) din acelaşi act normativ ca fiind „persoanele fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, denumite în continuare utilizatori români, respectiv persoanele fizice ori juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în alte state, denumite în continuare utilizatori străini.”
Din coroborarea acestor articole, rezultă că subiectul activ al contravenţiei stabilite de art. 8, alin. (1) din OG nr.15/2002, nu poate fi decât utilizatorul care este persoana fizică sau juridică înscrisă în certificatul de înmatriculare, care are în proprietate sau care, după caz, poate folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate. Astfel, este necesară îndeplinirea cumulativă a ambelor calităţi[6], atât aceea de persoană înscrisă în certificatul de înmatriculare, cât şi pe aceea de persoană care în proprietate autovehiculul înscris în România.
Neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii atrage lipsa calităţii de utilizator a persoanei fizice sau juridice în discuţie.
În situaţia prevăzută de art. 8 alin. (1) din OG nr. 15/2002, au calitatea de contravenient persoanele care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehiculul depistat circulând fără a deţine rovinietă. Prin urmare, subiectul activ al contravenţiei prevăzute de art. 8 alin. (1) din OG nr. 15/2002 trebuie să îndeplinească, pe lângă condițiile generale, şi condiția specială de a fi proprietarul sau utilizatorul vehiculului[7].
A considera altfel, inseamnă a ignora principiul potrivit căruia răspunderea contravenţională este personală. Faţă de dispoziţiile legale menţionate şi având în vedere calitatea specială pe care trebuie să o aibă subiectul activ al acestei fapte contravenţionale, considerăm că nu se poate poate reţine că săvârşeşte această faptă contravenţională numai cine este înscris în certificatul de înmatriculare.
Mai mult decât atât şi din punct de vedere al elementelor constitutive, contravenţiei îi lipseşte elementul subiectiv, respectiv vinovăţia, în oricare din formele sale. Aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Constituţională[8], nu se poate aplica o sancţiune contravenţională în lipsa elementului vinovăţiei, care este de esenţa acesteia.
Potrivit art. l din O.G. nr. 2/2001, constituie contravenţie fapta săvârţştă cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General a Municipiului Bucureşti.
Pentru angajarea răspunderii contravenționale a unei persoane fizice sau juridice ar trebui să se constate că a fost comisă o faptă reglementată ca şi contravenţie de unul dintre actele normative anterior menţionate, că aceasta a fost săvârşită de persoana respectivă şi cu vinovăţia prevăzută de lege. Răspunderea intervine doar dacă există concordanţă între persoana care se face vinovată de săvârşirea faptei contravenţionale şi persoana ce urmează a fi sancţionată.
Aplicarea sancţiunii contravenţionale unei alte persoane decât celei care a comis fapta nu poate conduce decât la anularea actului prin care s-a constatat fapta şi s-a dispus sancţionarea.
Înseşi Curtea Constituţională reţine în considerntele Deciziei CCR 623/2012 că textul de lege criticat prezumă, că autovehiculul se află în proprietatea persoanei sau, după caz, în folosinţa persoanei înscrise în acest certificat. Ceea ce înseamă că, inclusiv, Curtea Constituţională admite că poate fi făcută proba contrară.
Considerentele acestei hotărâri se impun a fi citite în sensul că instituirea unei asemenea prezumţi nu este de natură a crea o discriminare câtă vreme persoana sanţionată dispune de acces la justiţie în vederea răsturnării prezumţiei, la fel cum poate să se întoarcă împotriva persoanei căreia i-a fost încredinţat autovehiculul, dacă aceasta a depăşit termenii şi condiţiile în care i-a fost încredinţat autovehiculul şi a circulat pe reţeaua de drumuri naţionale fără rovinietă. Alegerea, însă, îi aparţine.
- Motivarea instanţelor în sensul că nu se impune admiterea cererii câtă vreme Petenta are drept de regres nu se verifică. Pe acelaşi raţionament şi Intimata avea dreptul la momentul la care i s-a indicat titularul dreptului să ceară introducerea acestuia în cauză.
- Contrar opiniei, minoritare ce e drept, a unor instanţe contractul de vânzare/ factura fiscală semnată de cumpărător constituie înscris sub semnătură privată care a dobândit dată certă prin raportare la prevederile art. 278 Cod Procedură Civilă, prin prezentarea acestuia/acesteia la Direcţia de Taxe şi Impozite în vederea scoaterii din evidenţă.
1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă;
2. din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se despre aceasta menţiune pe înscrisuri;
3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;
4. din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condiţiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;
6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
Înscrisul prin care a fost transmis dreptul de proprietate a dobândit dată certă prin înregistrarea la organele fiscale.
Precizăm, însă, că din punctul nostru de vedere dobândirea datei certe prezintă relevanţă sub aspect probatoriu, în această situaţie, spre a dovedi ca la data săvârşirii faptei sancţionate, prezumţia relativă instituită de lege nu operează, reactivându-se la mecanismul de drept comun privind sarcina probei.
În rest, susţinem punctul de vedere potrivit căruia inopozabilitatea este o instituţie specifică dreptului civil ale cărui garanţii sunt specifice dreptului privat, pe când răspunderea contravenţională este specifică dreptului public, asimilată din punct de vedere al respectării dreptului omului, acuzaţiei în materie penală.
Este important de precizat existenţa pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a Dosarului 2876/1/2017. Astfel, Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Cluj- în vederea asigurării şi aplicării unitare a legii de către instanţele de judecată -a formulat un recurs în interesul legii în materia contenciosului administrativ contravenţional, Înalta Curte urmând a se pronunţa asupra problemei de drept mai sus analizate, care a primit o soluţionare divergentă în practica instanţelor judecătoreşti: interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 8, alin. 1, raportate la art. 1, alin. 1, lit. b din Ordonanţa Guvernului 15/2002, în sensul stabilirii subiectului activ al contravenţiei ce constă în fapta de a circula fără rovinietă valabilă în cazul în care se face dovada cu un înscris înregistrat cu dată certă la o instituţie publică, că vehiculul a fost înstrăinat anterior datei constatării contravenţiei.
Puteţi consulta integral textul sesizării aici: http://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=18610, poziţia 26.
Până la data pronunţării unei Hotărâri de către ICCJ apreciem că punctele de vedere mai sus prezentate trebuie avute în vedere şi plângerile contravenţionale formulate trebuie să fie temeinic motivate pentru a evita soluţii contradictorii.
[1] În acest sens este şi Decizia Civilă nr. 126 pronunţată de Tribunalul Giurgiu la 22 Aprilie 2015 publicată la adresa http://www.rolii.ro/hotarari/589ba39fe490096c160006a0, care stabileşte că ,,trebuie reţinut că prevederile art. 7 şi art. 1 al. 1 lit. b) din O.G. 15/2002 conform cărora obligaţia de plată a rovinietei revine proprietarului sau utilizatorului vehiculului care este menţionat în certificatul de înmatriculare şi că utilizator este persoana fizică sau juridică înscrisă în certificatul de înmatriculare, proprietate sau care, după caz, poate folosi vehiculul în baza unui drept legal, au în vedere doar o prezumţie legală că persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare a circulat cu auto respectiv, însă această prezumţie poate fi răsturnată prin mijloacele de probă administrate în faţa instanţei, ori în cauză s-a demonstrat că nu petenta a circulat cu auto fără rovinietă valabilă, făcând astfel dovada nevinovăţiei sale.
[2] A se vedea în acest sens şi Decizia civilă nr. 80/2015 pronunţată de Tribunalul Giurgiu la 25 Februarie 2015 publicată la adresa http://www.rolii.ro/hotarari/589ba3a0e490096c1600094c.
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 13 august 2015.
[4] A se vedea în acest sens şi pct. 29 din Decizia ICCJ 43/2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 107 din 07/02/2017, obligatorie, inclusiv în ce priveşte considerentele sale, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
[5] Cauzele Eanady c. Slovaciei, Ziliberberg c. Moldovei, Albert împotriva României, Nicoleta Gheorghe împotriva României.
[6] A se vedea în acest sens cu titlu de jurisprudenţă şi Decizia nr. 1653/05.12.2016 publicată la adresa http://www.rolii.ro/hotarari/58923d86e4900990370002f2.
[7] Acest aspect se reţine şi prin Decizia civilă nr. 80/2015 citată supra la nota de subsol 1;
[8] A se vedea Decizia CCR nr. 670/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 430 din 24 iunie 2009; Decizia CCR 506/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 426 din 25 iunie 2010.[9] Citată la nota de subsol 3.
